D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!
Este păcat când un om nu este apreciat la adevărata sa valoare şi este trist că acesta intră în atenţia tuturor atunci când... moare.
Aceasta este concluzia la care am ajuns, după ce câţiva oameni de cultură şi artişti, în adevăratul sens al cuvântului, au trecut în nefiinţă. Sunt sigură că acest gând vă freamătă pe mulţi dintre voi, mai ales pe aceia care nu mai suportă kitschul, vedetismul închipuit şi greşit asumat, non-valorile care se perindă la TV.
O vorbă din bătrâni spune că nu-ţi dai seama ce/pe cine ai lângă tine, până nu pierzi acel lucru/acea persoană. Consider că vorba aceasta ţine mai mult de dragostea faţă de cineva, pe care o realizezi în momentul când persoana nu mai e, şi că nu e valabilă în cazul respectului, valorii autentice, spiritualităţii de înaltă clasă... acestea ar trebui apreciate din timp.
Degeaba îi guşti acum opera şi-i lauzi virtuţile unui om pe care în timpul vieţii l-ai ocolit, l-ai criticat pe nedrept, poate chiar l-ai denigrat.
Încă un lucru pe care nu l-am înţeles niciodată: medaliile şi titlurile acordate POST-MORTEM. Îmi poate spune cineva ce valoare mai au aceste distincţii şi pentru cine? Că mă gândesc că încununarea unor merite contează cel mai mult şi bucură pe cel care le posedă. După moarte, singura "răsplată" pentru fiecare este Raiul, iar pe acesta nu ni-l poate da nimeni, decât noi înşine, ... din păcate!
Aceasta este concluzia la care am ajuns, după ce câţiva oameni de cultură şi artişti, în adevăratul sens al cuvântului, au trecut în nefiinţă. Sunt sigură că acest gând vă freamătă pe mulţi dintre voi, mai ales pe aceia care nu mai suportă kitschul, vedetismul închipuit şi greşit asumat, non-valorile care se perindă la TV.
O vorbă din bătrâni spune că nu-ţi dai seama ce/pe cine ai lângă tine, până nu pierzi acel lucru/acea persoană. Consider că vorba aceasta ţine mai mult de dragostea faţă de cineva, pe care o realizezi în momentul când persoana nu mai e, şi că nu e valabilă în cazul respectului, valorii autentice, spiritualităţii de înaltă clasă... acestea ar trebui apreciate din timp.
Degeaba îi guşti acum opera şi-i lauzi virtuţile unui om pe care în timpul vieţii l-ai ocolit, l-ai criticat pe nedrept, poate chiar l-ai denigrat.
Încă un lucru pe care nu l-am înţeles niciodată: medaliile şi titlurile acordate POST-MORTEM. Îmi poate spune cineva ce valoare mai au aceste distincţii şi pentru cine? Că mă gândesc că încununarea unor merite contează cel mai mult şi bucură pe cel care le posedă. După moarte, singura "răsplată" pentru fiecare este Raiul, iar pe acesta nu ni-l poate da nimeni, decât noi înşine, ... din păcate!
Comentarii