Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

André Gide - „Pivnițele Vaticanului”

Și l-am citit și pe André Gide (1869 - 1951), scriitorul francez care în 1947 a luat Premiul Nobel pentru Literatură!


La început, am  crezut că am în față o carte pur religioasă, dar, pe parcurs, m-am trezit într-un iureș de trăiri și de frământări lăuntrice, demne de un roman psihologic. Suflet, minte... ambele sunt întoarse pe mai multe părți. Cine suntem noi, oamenii? Ce ne diferențiază de animale? Cum putem fi răi dacă am fost programați să fim buni? sunt doar câteva dintre întrebările pe care ți le pui citind cartea acestui scriitor renumit pentru subtilitatea intuiției psihologice.

Povestea se desfășoară în secolul al XIX-lea, când apar zvonuri că Papa Leon al XIII-lea este răpit de o lojă francmasonică. O organizație mafiotă desfășoară, în numele Bisericii catolice, o amplă campanie de strângere de fonduri printre bogații Italiei, cu scopul de a-l elibera pe suveranul pontif. Hotărât să se implice efectiv în salvarea papei, francezul Amédée Fleurissoire pleacă într-o călătorie care-i va aduce sfârșitul, un sfârșit pe cât de neașteptat, pe atât de stupid. 

Autorul relevă în carte o paletă largă de caractere, foarte bine conturate: naivul și bănuitorul, răul sau bunul, credincios versus ateu, sărac și bogat etc. Gide îi pune pe toți față în față cu religia într-o tentativă de aflare a adevărului de veacuri: de ce cred oamenii în Dumnezeu, la ce îi ajută credința? Din punctul meu de vedere, Gide nu e împotriva credinței, el nu neagă existența lui Dumnezeu, ci taxează fanatismul religios, care îngrădește libertatea spiritului.

Uneori, chiar în mijlocul abjecției, putem descoperi dintr-odată bizare şi delicate sentimente, aşa cum o floare ca azurul poate să crească pe o grămadă de gunoi.

Cartea devine, spre final, apăsătoare, atunci când remarci cu câtă ușurință pot face oamenii rău, atât lor înșiși cât și celor din jur. „Pivnițele Vaticanului” (1914) nu e o carte ușoară, dar e o carte frumoasă și utilă, ce și-a câștigat „un binemeritat loc în istoria literaturii universale”, după cum o prezintă editorii de la Rao. 

Comentarii

EmaPirciu a spus…
Și mie mi-a plăcut cartea.
Raluca Nicula a spus…
❤ Am avut alte aşteptări, dar este o carte bună!

Postări populare de pe acest blog

După deget

Acesta este noul trend în politica românească: datul după deget. Băsescu jură pe Biblie că "nu i-a dat un pumn în plex sau în faţă" copilului de la Ploieşti (aţi observat pesemne că nu a jurat că nu l-a lovit), Geoană s-a dus să se "relaxeze", cu o zi înainte de marea confruntare, acasă la mogulul Vântu. Între un preşedinte mincinos, agresiv, beţiv, manipulator, jucător, actor şi unul Prostănac, moale, influenţabil, care nu gândeşte cu propriul creier , pe cine aţi alege dacă aţi avea ghinionul de neşansă ca duminică să se organizeze alegeri?

O, ce veste minunată!

Am câştigat locul II la concursul de proză arhiscurtă organizat de Mircea Popescu (Trilema) şi, odată cu el, 200 RON. Dacă v-aş spune că banii nu mă încălzesc, n-aţi crede. Dar eu vă spun (chiar dacă mi-am planificat deja ce o să fac cu ei). Am tresăltat văzând că unii cititori au crezut în PA-ul meu, am primit o dovadă că nu ar fi recomandat să mă opresc din scris. Cred că fiecare dintre noi cei care vrem să facem ceva cu frumoasele cuvinte, nu numai să le irosim, avem nevoie de acest imbold. Le mulţumesc votanţilor mei şi îi felicit pe toţi participanţii. Am citit acolo nişte texte extraordinare! În continuare vă las cu PA-ul meu cel purtător de noroc, care a intrat cu #5 în concurs: "Sunt un ceas de masă fericit. Ceea ce, pentru un anodin de condiţia mea, e o performanţă. În fiecare dimineaţă îi alung somnul, iar EA, drept răsplată, mă loveşte cu pumnul în cap. Şi tac. Şi rabd. Şi mai rău o doresc. Dar astăzi, astăzi neamul ceasornicelor, de la obelisc încoace, e invidios pe m

CA SĂ fiu eu fericită...

În această dimineaţă m-am trezit foarte greu (de când mi-am pus draperii e numai noapte în dormitor). Am venit la serviciu, tonomatul mi-a livrat o cafea neobişnuit de amară. Am intrat pe bloguri, nimic să mă atragă. Numai Farmville mă mai tentează, acolo mai mulg o vacă, mai cultiv nişte floarea soarelui, mai stau pe o bancă, în mijlocul naturii... Şi trebuie să recunosc, viaţa asta îmi surâde tare mult. Parcă m-aş lua şi eu după draga de Simf şi să schimb confortul urban cu libertatea rurală. Mi-ar plăcea să muncesc la câmp, în loc să-mi distrug ochii la calculator şi creierii cu stres. Să mă trezesc în zori, să simt cum respiră natura şi să pornesc, doar cu un ulcior de apă proaspătă, la muncile ogoarelor. Iar seara, după atâta muncă, să mă răsfăţ cu o delicatesă culinară preparată din legumele şi fructele culese tot de mâna mea. Aşa că, bărbate drag, pune mâna şi schimbă Prima casă de la bloc cu cea de-a doua: de la ţară. Promit că învăţ să-ţi cos cămăşile de in rupte atunci când