D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!
Tocmai am terminat de citit "Lupul de stepă" (1927), al lui Hermann Hesse, și pot spune cu mâna pe inimă că nu este una dintre cărțile mele preferate, dar este unul dintre acele volume care îți dau temă pentru acasă, cam pentru tot restul vieții, așa...
Ca să fie clar, nu am fost niciodată un fan al romanului psihologic, dar de această dată nu am putut refuza "invitația" lui Hesse (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în 1946) care m-a cucerit încă de acum câțiva ani cu Povestirile lui.
Harry Haller, personajul principal, un scriitor apropiat de vârsta de 50 de ani, ajunge într-un moment al vieții în care nu-și mai dorește să trăiască, dezamăgit fiind de societate, de burghezia pe care o hulește, dar al cărei exponent este, de relațiile interumane, de cultura vremii, de el însuși. Nimic nu pare să-i mai producă plăcere, astfel că decide să pună capăt acestei lupte permanente între el, omul cândva viu, și acest lup de stepă care sălășluiește înlăuntrul său și e gata la orice pas să-l atace și să-l sfâșie. Harry își duce crucea prin labirintul minților sale împrăștiate, în căutarea sensului și împlinirii vieții sale. Într-un moment de răscruce, o întâlnește pe Hermina, o proiecție psihologică a trecutului său, o tânără inteligentă, spontană și îndrăzneață care îl va ajuta să se înțeleagă și să se accepte. Nu neg, cartea e apăsătoare, te face să treci prin niște stări, să-ți pui niște întrebări, la fel cum poți parcurge pagini întregi fără să înțelegi nimic. Totul e parte din acest "teatru magic" al vieții, teatru pe care Harry a trebuit să-l joace ucigând sau poate ucigându-se.
"Orice naștere înseamnă despărțire de cosmos, înseamnă limitare, desprindere de Dumnezeu, înnoire dureroasă. Întoarcerea în cosmos, suprimarea dureroasei individualizări, îndumnezeirea înseamnă a-ți fi lărgit atât de mult sufletul încât să poată cuprinde iarăși întregul univers" (pag. 71).
Comentarii